Nu exista frictiune in spatiul dintre noi. Nemiscarea era pasnica - nu ca acel calm dinainte de furtuna, ci ca o noapte senina neatinsa nici macar de visul unei furtuni. Nu imi pasa de suparare, de nervi, de orgoliu. Instinctul imi spunea sa ma intind dupa el si sa ii gasesc mainile in intuneric. M-am tras mai aproape de el...deja nu mai respiram regulat. Am renuntat. Ma trag inapoi incet, mirosul tigarii din foaie ma atrage. Cirese. Puteam jura ca m-am lasat de fumat, desi acum nu mai conta deloc. Trag un fum, imi satisfac dorinta, ma linistesc. Hmmm...consecinte tarzii...nu mai puteam gandii deloc. Parca toti neuronii intrasera in repaus. Gand, nu. Sentiment, nu. Logica, nu. Ratiune, nu. Era un moment in care teoretic nu mai existam, nu imi mai puteam stapanii corpul, desi practic, si in mod material, existam. As putea sa incerc asemenea senzatii mai des...